Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Luarea Crucii și urmarea lui Hristos

Evanghelia de astăzi ne arată că urmarea lui Hristos presupune lepădare de sine, asumarea crucii și credință statornică. A ne lua crucea înseamnă să primim încercările vieții cu nădejde, să luptăm cu păcatul și să alegem voia lui Dumnezeu înaintea egoismului nostru.

Mântuitorul ne amintește că sufletul este mai de preț decât toate bogățiile lumii. De aceea, creștinul își poartă crucea împreună cu Hristos, știind că drumul Crucii duce întotdeauna spre Înviere și viață veșnică.

Crucea – calea urmării lui Hristos și a mântuirii sufletului

Pr. Radu V. Ciui

„Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34)

Evanghelia Duminicii după Înălțarea Sfintei Cruci ne descoperă că viața creștină nu înseamnă doar a crede în Hristos, ci a merge după Hristos. Iar Mântuitorul ne arată trei trepte ale acestei urmări: lepădarea de sine, luarea crucii și urmarea Lui.

Lepădarea de sine nu înseamnă disprețuirea propriei persoane, ci renunțarea la egoism, mândrie și la voia noastră atunci când aceasta se împotrivește voii lui Dumnezeu. Este lupta de fiecare zi cu omul vechi din noi, cu patimile și cu dorința de a pune întotdeauna propriul „eu” în centrul vieții.

Luarea crucii înseamnă asumarea vieții noastre înaintea lui Dumnezeu. Fiecare om are o cruce: o încercare, o boală, o grijă, o pierdere, o responsabilitate sau o luptă sufletească. Dar crucea creștinului nu este numai suferința pe care o primește, ci și jertfa pe care o face din iubire: când iartă, când se smerește, când slujește aproapelui, când renunță la păcat și când rămâne credincios lui Dumnezeu chiar și atunci când îi este greu.

Însă Hristos nu spune numai: „să-și ia crucea”, ci adaugă: „și să-Mi urmeze Mie.” Aici se află sensul profund al Crucii. Creștinul nu caută suferința și nici nu consideră suferința un bine în sine. El Îl caută pe Hristos, iar atunci când crucea apare în viața lui, o poartă împreună cu El.

De aceea, în înțelegerea ortodoxă, Crucea nu poate fi despărțită de Înviere. Vinerea Mare nu este sfârșitul. După Golgota vine dimineața Învierii. Crucea purtată cu Hristos nu conduce la deznădejde, ci la biruință și viață.

Mântuitorul ne pune apoi înainte întrebarea esențială: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”

Prin aceste cuvinte, Hristos ne cheamă să ne cercetăm prioritățile. Putem dobândi bani, avere, succes, poziție și aprecierea oamenilor, dar toate acestea sunt trecătoare. Sufletul însă este chemat la veșnicie.

De aceea, una dintre marile primejdii ale omului nu este numai să piardă ceva în această lume, ci să câștige atât de multe lucruri încât, preocupat de ele, să-L piardă pe Dumnezeu. Crucea ne reașază viața în ordinea ei adevărată. Ne învață că nu tot ceea ce pierdem este cu adevărat pierdere și nu tot ceea ce câștigăm este cu adevărat câștig. Uneori, renunțând la mândrie, câștigăm pacea. Renunțând la răzbunare, câștigăm libertatea inimii. Dăruind, ne îmbogățim sufletește. Iertând, ne apropiem de Dumnezeu.

Aceasta este taina Crucii: prin jertfă vine viața, prin smerenie vine înălțarea, iar prin moartea față de păcat se deschide drumul către Înviere.

De aceea, întrebarea Evangheliei pentru fiecare dintre noi este foarte personală: Care este crucea mea? Cum o port? Și, mai ales, Îl urmez pe Hristos purtând-o?

Nu ni se cere să purtăm crucea altuia și nici să ne comparăm viața cu a celorlalți. Ni se cere să luăm crucea noastră și să mergem după Hristos.

Iar când aceasta devine grea, să ne amintim că Hristos nu ne privește de departe. El a purtat Crucea înaintea noastră.

Astfel, Crucea nu este semnul că Dumnezeu ne-a părăsit, ci poate deveni chiar locul în care Îl întâlnim mai profund pe Dumnezeu.

Mesajul acestei Evanghelii poate fi cuprins într-un singur gând: Nu putem urma cu adevărat pe Hristos fără Cruce, dar niciodată nu purtăm Crucea fără nădejde, pentru că dincolo de Cruce ne așteaptă Învierea.

De ce purtăm la gât semnul Sfintei Cruci?

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci ne prilejuiește abordarea unei probleme des întâlnite. Cuvântului „Cruce” îi acordăm, de obicei, multiple semnificații. Aș vrea să mă refer aici la simbolul cel mai profund al vieții noastre creștinești. Linia verticală, pe care se fixează cea orizontală, unește cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu umanitatea, iar, prin ea, cu întreaga făptură văzută. Pe baza aceluiași algoritm, am putea spune că linia orizontală unește om cu om și neam cu neam. Atunci când ne însemnăm chipul cu semnul de viață dătător, prin linia verticală unim mintea cu inima, arătând astfel că, în efemera existență umană, rațiunea fără inimă duce la mândrie, autosuficiență, iar inima fără rațiune, la trăiri emoționale, sentimentaliste, depărtându-l pe om de adevăratele valori și de scopul ultim al vieții: dobândirea mântuirii. Linia orizontală a semnului purtător de biruință unește umăr cu umăr. În genere, umărul, partea corpului omenesc corespunzând articulației dintre brațe și trunchi, este asociat cu puterea. De aici zicala: „a pune umărul la greu”. Unind umerii cu orizontala Crucii, devenim mai puternici, căci, așa cum ne spune dumnezeiescul Pavel, Sfânta Cruce reprezintă puterea lui Dumnezeu.

De aceea, bunii creștini din bătrâne veleaturi nu doar că s-au însemnat cu semnul biruinței și al iubirii mai tari decât moartea a lui Hristos, ci au început să poarte la gât o cruce, fie din lemn, fie din anumite metale, considerând că odată cu acesta Hristos îi însoțește. Și astăzi se păstrează obiceiul căci mulți semeni au preluat tradiția. Se pune întrebarea: este bine să purtăm o cruce la gât? Chestiunea devine și mai pertinentă dacă ne gândim că pretutindeni vedem cruci agățate: în mașini, pe birouri sau în locuri străine de viața și trăirea autentic ortodoxă. Pentru o bună înțelegere a lucrurilor, aș vrea să fac referire la rânduiala Călugăriei, când proaspătul monah primește în cadrul slujbei o cruce din lemn, de mici dimensiuni, pe care o sărută și i se așează pe grumaz. Așadar, în rânduiala tunderii în monahism se prevede în mod explicit purtarea crucii de către călugăr. După ce s-a îmbrăcat cu acea cămașă albă, numită haina veseliei, i se așază pe piept crucea, semn al renunțării și totodată al dorinței sale de a se face părtaș pătimirilor Domnului, dar și Învierii Lui, arătând că adevărata credință în înviere dă sens suferinței, o umple de speranță și de dorința de a trăi, iar dacă se răstignește cineva astfel, se răstignește spiritual în vederea învierii. „Armă împotriva diavolului crucea Ta ai dat-o nouă” cântăm în slujba Sfântului Maslu și de aceea călugărul ia pe pieptul său Sfânta Cruce, ea fiind „tare apărătoare a celor ce bine călătoresc” spre Cer , dar și Semnul Fiului Omului (Matei 24,30). Călugărul poartă cruce, căci dorește a se jertfi pe sine, mărturisind jertfa lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice în acest sens: „port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Galateni 6,17). Crucea dă slobozire de patimi și tot ea ne amintește de Patimile Mântuitorului, prin care s-a arătat iubirea mai tare decât moartea.

Tot așa ar trebui să gândească și creștinii, când își pun pe grumaz semnul Crucii confecționat din lemn, aur, argint sau alte materiale. Doar că, din păcate, pentru mulți, semnul de viață dătător a devenit un simplu accesoriu oferit cu „generozitate” de mai toate centrele comerciale, întâlnit chiar la cei aflați în bejenie față de viața autentic ortodoxă.

Așadar, crucea de la gât nu este o bijuterie, chiar dacă e confecționată din metale prețioase, nu e nici măcar un obiect decorativ, ci trebuie să fie semnul credinței noastre, să se transforme într-un prilej de mărturisire autentică a lui Hristos. Crucea nu reprezintă un talisman. Nu semnul în sine constituie o armă împotriva diavolului, ci credința noastră că Hristos, prin jertfa Sa, a dat putere crucii, transformând-o într-un semn de biruință prin învierea Lui din morți. De aceea noi ortodocșii nu despărțim Crucea de Înviere, ci stăruim pe sudura interioară dintre taina Crucii și taina Învierii Mântuitorului Hristos. Aceasta pentru că rodul Crucii este Învierea și în jertfa Crucii se închide deja bucuria Învierii, nedespărțită de amintirea jertfei Crucii. De aceea cântăm în ziua proslăvirii lemnului sfânt: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim.”

Practic, atunci când dorim să purtăm o cruce la gât sau să o așezăm la birou, în casă, ori chiar în mașină, trebuie să ne adresăm preotului pentru a o sfinți. Numai prin sfințire vom simți că într-adevăr Crucea ne va fi călăuzitoare, izbăvitoare de cele rele. Redăm un fragment din rugăciunea de sfințire a semnului crucii tocmai pentru a întări cele spuse anterior: „Doamne, Dumnezeul slavei, … trimite harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii și-l binecuvintează, îl sfințește și-i dă lui ca să fie semn înfricoșător și tare asupra tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, spre izgonirea și înfrângerea tuturor curselor și ispitelor și asupririlor diavolești. Iar poporului Tău să fie acoperământ puternic, credinței întărire, nădejdii sprijinire, la războaie biruință și sporire în toate faptele cele bune”.

Sfântul Proroc Iona · 21 septembrie

Sfântul Proroc Iona, fiul lui Amatie, a trăit cu aproximativ opt sute de ani înainte de Hristos și a fost ales de Dumnezeu pentru a chema cetatea Ninive la pocăință.

Primind poruncă să meargă la Ninive, Iona s-a temut și a încercat să fugă pe mare spre Tarsis. În timpul călătoriei s-a stârnit o furtună puternică, iar Iona, înțelegând că aceasta venise din pricina neascultării sale, le-a cerut corăbierilor să-l arunce în mare. Atunci furtuna s-a potolit, iar prorocul a fost înghițit de un pește mare.

Iona a rămas trei zile și trei nopți în pântecele acestuia, rugându-se lui Dumnezeu. Domnul l-a izbăvit și l-a trimis din nou la Ninive. De această dată, Iona a ascultat și a vestit apropiata pedeapsă a cetății.

Locuitorii din Ninive, de la împărat până la cei mai mici, au crezut cuvântului prorocului, au postit, s-au pocăit și s-au întors de la faptele lor rele. Văzând pocăința lor, Dumnezeu S-a milostivit și a cruțat cetatea.

Prin Iona învățăm că Dumnezeu nu dorește pierderea omului, ci întoarcerea și pocăința lui. Cele trei zile petrecute de proroc în pântecele peștelui sunt, de asemenea, o preînchipuire a morții și Învierii Mântuitorului Hristos, după cum Însuși Domnul arată în Evanghelie.

Viața Sfântului Proroc Iona ne amintește că nu putem fugi de chemarea lui Dumnezeu și că adevărata pocăință poate schimba atât viața unui om, cât și soarta unei întregi cetăți.

Cum sunt iertate păcatele?

Arhimandritul Serafim Alexiev / Archimandrite Seraphim Alexiev · Viața duhovnicească a creștinului ortodox

Cum sunt iertate păcatele? Prin Taina Pocăinței sau a Spovedaniei. Creștinul împovărat de păcate merge la preot, cu pocăință adâncă în suflet, și își mărturisește pe deplin tainele inimii și ale cugetului său.

Preotul, încredințat de pocăința neprefăcută a creștinului, după cuvenitele rugăciuni începătoare, îi citește rugăciunea săvârșitoare a tainei: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și îndurările iubirii sale de oameni, să te ierte pre tine, fiule/ fiică (prenumele), și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin!”.

În clipa aceea, cele pe care preotul le iartă pe pământ sunt iertate și în Ceruri! Este, oare, o milă mai mare decât aceasta? Nici noi nu am crede că acestea sunt cu putință, dacă nu ni s-ar fi zis de către Cel ce nici un „păcat n-a făcut, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui” (I Petru 2, 22).

Furia și consecințele ei în relația dintre părinți și copii

Ecaterina Burmistrova · Enervarea / Anger

Obișnuința de a-ți „vărsa” mereu nervii are o influență cât se poate de negativă asupra relațiilor noastre cu copiii. Mai mult decât atât, aceștia o transferă în mod inevitabil asupra tovarășilor de vârstă, precum și asupra fraților și surorilor mai mici. Înțelepciunea orientală spune: „Educatorul enervat nu educă, ci doar enervează”. Părintele aflat într-o stare de acest fel își poate atinge, în perspectivă scurtă, scopul; totuși, el imprimă în sufletul de copil un model vicios de comportament emoțional: „când ceva nu merge, dă drumul la enervare, presează-l pe cel de lângă tine, și vei fi fericit și mulțumit!”. Copilul își însușește fără efort această tactică primitivă și, într-adevăr, cu ajutorul ei reușește tot mai des să facă în așa fel încât, de pildă, să i se pună un „desen”, chiar dacă în acel moment el ar trebui să se ocupe de cu totul alte lucruri; să i se cumpere o jucărie dorită, dar nicidecum indispensabilă, ori să i se pună încă o linguriță – prisositoare – de zahăr în orezul cu lapte. - Ecaterina Burmistrova, Enervarea

Ce facem când părinții se implică prea mult în viața tinerilor căsătoriți?

Pr. Maxim Kozlov / Fr. Maxim Kozlov · Familia – ultimul bastion

– Cum să ne comportăm atunci când părinții, chiar când nu locuiesc împreună cu tinerii căsătoriți, se implică prea mult în viața acestora, până la insuportabil chiar? – Canoanele bisericești nu le dau părinților astfel de drepturi. Dimpotrivă, copiii au dreptul să apere independența propriei familii, în conformitate cu credința pe care o mărturisesc. Chiar dacă, în acest caz, va trebui să intri pentru un timp oarecare în conflict cu rudele, este mai bine să se întâmple aceasta, decât să le permiți părinților să împiedice dezvoltarea completă, din toate punctele de vedere, a noii familii. Problema acestei implicări a părinților se agravează și prin faptul că nici tânărul soț nu se simte în totalitate responsabil, cap al familiei, și nici tânăra soție nu este convinsă că aceste imixtiuni vor avea repercusiuni asupra relației dintre ei. În acest caz, este mai bine să refuzi grija părinților, chiar dacă aceasta va însemna o înrăutățire a relațiilor cu ei.

Crucea – de la instrument al morții la semnul biruinței

Pr. Radu V. Ciui

Pentru creștini, Crucea este astăzi unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale credinței. O vedem pe turlele bisericilor, în icoane, pe Sfânta Evanghelie, pe morminte și o purtăm la piept. Însă, în lumea antică, crucea avea o semnificație cu totul diferită. În Imperiul Roman, răstignirea era o pedeapsă crudă și umilitoare, folosită mai ales pentru sclavi, răzvrătiți și anumite categorii de condamnați. Tocmai de aceea, cuvintele Sfântului Apostol Pavel erau atât de puternice pentru contemporanii săi: „Noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit” (I Corinteni 1, 23).

Creștinismul a schimbat însă înțelesul Crucii.

Prin moartea și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, ceea ce fusese instrument al rușinii și al morții a devenit semnul iubirii, al jertfei și al biruinței asupra morții. De aceea, Biserica nu cinstește Crucea despărțită de Hristos și nici suferința ca scop în sine. Crucea este cinstită pentru că prin ea Hristos ne conduce spre Înviere.

Această credință s-a reflectat profund și în arta creștină. Crucea apare în arhitectura bisericilor, în mozaicuri, fresce, icoane, obiecte liturgice și manuscrise. În tradiția ortodoxă, Crucea nu este doar un ornament, ci o mărturisire vizibilă a credinței.

Ea a influențat și cultura popoarelor creștine. De-a lungul secolelor, oamenii și-au început rugăciunea făcând semnul Crucii, au ridicat cruci la răscruci de drumuri, au așezat Crucea pe biserici și la mormintele celor adormiți și au văzut în ea semnul nădejdii în viața veșnică.

Din perspectivă istorică, transformarea semnificației Crucii este remarcabilă: un obiect destinat să inspire frică a ajuns să fie purtat de milioane de oameni ca semn al credinței și al speranței.

Pentru creștinul ortodox însă, Crucea este mai mult decât un simbol istoric sau cultural. Ea este chemare la un mod de viață. Mântuitorul spune: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34)

A ne lua crucea înseamnă să transformăm credința în viață: să iubim când este greu să iubim, să iertăm când este greu să iertăm, să ne smerim, să ne jertfim pentru aproapele și să rămânem lângă Dumnezeu în încercările vieții.

De aceea, pentru Ortodoxie, Crucea și Învierea nu pot fi despărțite. Crucea nu este ultimul cuvânt. Dincolo de Golgota se află mormântul gol și lumina Învierii.

Astfel, Crucea rămâne una dintre cele mai profunde mărturii ale creștinismului: din suferință poate izvorî nădejde, din jertfă – iubire, iar prin Cruce se deschide drumul către Înviere.

Împreună în credință și bucurie

Cu recunoștință și binecuvântare, Consiliul Parohial si Reuniunea Doamnelor

Afișe păstrate din ediția din 20 septembrie 2026. Evenimentele de mai jos sunt încheiate.

Calendarul din ediția originală

Calendarul bilingv al parohiei →

Donații

Perioada 6–14 septembrie 2026. Dumnezeu să vă răsplătească pentru darul dumneavoastră!

Rugăciunea ne adună

Program

Sfinții zilei, 20 septembrie: Sfântul Mare Mucenic Eustatie, soția sa Teopista și fiii lor Agapie și Teopist.